Mi-e gândul dus la cerul puritan
De solitare şi pierdute astre
La care-adesea Emerson privit-a
De pe înzăpezite culmi semeţe.
Sînt mult prea multe stelele aici.
Şi oamenii-s prea mulţi. Nenumărate
Insecte, păsări, peşti şi târâtoare.
Nenumăraţi jaguari cu constelaţii,
Şi ramuri răsucite şi plecate,
Şi tufe de cafea, nisip şi frunze
Apasă ceasul zilei, împletind
Netrebnic labirint meticulos.
Strivită sub picior, furnica are,
Pesemne, -un rost anume pentru Domnul,
Care-a făcut-o spre-a-mplini canonul
Ce guvernează tainica Sa lume.
De n-ar fi astfel, universu-ntreg
Încurcătură-ar fi şi-nvălmăşeală.
Oglinzi de abanos şi de cleştar,
Oglinda viselor cea iscusită,
Reptilele, lichenii, madreporii,
Şir fără capăt de ţestoase-n timp
Şi licuricii unei înserări
Şi dinastiile de brazi pitici
Şi literele mari pe foi de carte
Pe care noaptea nu le şterge sînt
La fel de tainice şi personale
Ca mine, ce le-ncurc şi nu-ndrăznesc
Să-l judec pe Caligula ori lepra.
San Pablo, 1970
* Traducere de Andrei Ionescu.
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.