După nenumărate generații
oamenii au înfiripat noaptea.
La început era orbire și vis
și spini ce înțeapă piciorul desculț
și teamă de lupi.
Nu vom ști niciodată cine-a făurit cuvântul
pentru intervalul de umbră
ce împarte cele două crepuscule;
nu vom ști niciodată în ce veac
a devenit cifrul unui spațiu de stele.
Alții au alcătuit mitul.
Au făcut din noapte maica liniștitelor Parce
care ne țes destinul
și sacrificau pe altarul ei oi negre
și cocoșul ce-i prevestește sfârșitul.
Douăsprezece case i-au dat caldeenii;
lumi nenumărate, Porticul.
Hexametrii latini au modelat-o
și teroarea lui Pascal.
Fray Luis de Leon a văzut în ea patria
sufletului tău înfiorat.
Acum o simțim neistovită
precum vinul vechi,
și nimeni n-o poate contempla
fără a fi cuprins de amețeală,
iar timpul a încărcat-o cu veșnicie.
Și când te gândești că n-ar exista
fără aceste delicate instrumente, ochii.
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.