În profunda noapte universală,
pe care felinarele încearcă s-o contrazică,
o rafală rătăcită
a jignit străzile taciturne
ca un presentiment înfiorat
al revărsatului de zori îngrozitor ce dă tîrcoale
dărăpănatelor suburbii ale lumii.
Atras de umbră
şi speriat de ameninţarea dimineţii,
am retrăit cumplita ipoteză,
de Schopenhauer şi de Berkeley avansată,
precum că lumea este
o activitate a minţii,
un vis al sufletelor,
fără temei, nici scop, nici consistenţă.
Şi cum ideile
nu-s veşnice ca marmura,
ci nemuritoare ca o pădure ori un rîu,
doctrina anterioară
şi-a asumat altă formă în zori,
iar superstiţia acestui ceas
cînd lumina, asemeni iederei,
implică pereţii umbrei,
mi-a supus raţiunea
şi a trasat următorul capriciu:
dacă lucrurile sînt lipsite de substanţă
şi acest forfotitor Buenos Aires
nu este altceva decît un vis
pe care-l făuresc cu-mpărtăşită magie sufletele,
atunci există o clipă
în care, din nefericire, fiinţa lor e în primejdie,
şi aceasta e clipa înfiorată a zorilor,
cînd sînt puţini cei ce visează lumea
şi doar cîţiva noctambuli păstrează,
cenuşie şi abia schiţată,
imaginea străzilor
pe care le vor defini apoi cu ceilalţi împreună.
O, ceas în care visul îndîrjit al vieţii
e pîndit de primejdia destrămării,
ceas în care i-ar fi uşor lui Dumnezeu
să-şi năruie cu totul lucrarea!
Dar lumea s-a mîntuit din nou.
Lumina se împrăştie inventînd culori spălăcite,
iar eu, nu fără o uşoară remuşcare
pentru complicitatea la renaşterea zilei,
mă îndrept spre casă şi o găsesc
buimacă şi îngheţată în lumina albă,
pe cînd o pasăre rupe tăcerea
şi noaptea ostenită
rămîne doar în ochii orbilor.
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.