Nu stiu ce nume am. Eu nu sunt Borges
(Pierit-a Borges in La Verde, impuscat),
Nici Acevedo, ce viseaza-o batalie,
Nici tata, aplecat deasupra unei carti
Ori moartea asteptand-o-n zorii zilei,
Si nici Haslam, versete descifrand
Din Evanghelii, de Northumberland departe,
Nici Suarez, cu plutonul de lancieri.
Sunt numai umbra-aceea proiectata
De-aceste umbre dragi amestecate.
Memoria lor sunt, dar eu sunt altul.
Cel care-a fost, ca Dante Alighieri
Si noi ceilalti, in straniul Paradis
Si-n multele Infernuri necesare.
Sunt trupul si sunt chipul nevazute.
Sunt, cand se-ncheie ziua, resemnatul
Care cuvintele le potriveste
Altfel decat de obicei sunt folosite,
Spre-a insaila povesti ce istovesc
Domeniul denumit literatura.
Sunt cel ce enciclopedia consulta,
Scolaru-ntarziat cu par carunt,
Sunt prizonierul unei incaperi
De carti ticsita fara de cuvinte,
Care-ntr-un colt scandeaza temator
Un hexametru invatat candva,
Sunt cel ce vrea sa mantuiasca-o lume
A focului si-a apelor Maniei
Cu putintel din Fedru si Virgiliu.
Trecutul ma-mpresoara cu imagini.
Si amintirea brusca sunt a sferei
Din Magdeburg, a unor sacre rune.
Sunt un distih de Angelus Silesius.
Sunt cel ce mangaierea o cunoaste
De-a-si aminti de clipa fericita.
Sunt uneori nespusa bucurie.
Sunt cel ce stie ca e doar ecou.
Sunt cel ce vrea sa moara-n intregime.
Sunt poate cel ce esti si tu in vis.
Sunt lucrul care sunt. A spus-o Shakespeare.
Sunt ce-a ramas din sirul de netoti
Si de fricosi ce-am fost candva pe rand.
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.