Un pictor ne-a făgăduit un tablou.
Acum, în New England, am aflat că a murit. Am simțit,
la fel ca alte dăți, tristețea pe care o încerci când înțelegi
că suntem precum un vis. M-am gândit la omul acela
și la tabloul pierdut.
(Numai zeii pot făgădui, fiindcă sunt nemuritori.)
M-am gândit la un loc dinainte stabilit unde pânza
nu va fi atârnată.
M-am gândit apoi: dacă ar fi aici, cu timpul ar ajunge un
lucru printre celelalte, un lucru și nimic mai mult,
înscriindu-se printre zădărniciile și obișnuințele casei;
acum e nelimitat, necontenit, în stare să ia orice formă
și orice culoare și fără a fi legat de nici una.
Într-un anumit fel există. Va trăi și va crește ca o muzică
și va fi cu mine până la sfârșit.
Îți mulțumesc, Jorge Larco.
(Și oamenii pot făgădui, fiindcă în făgăduință există ceva nemuritor.)
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.