Dacă n-am o altă voce care să mă dezvăluie,
Această tăcere a ecoului altor sunete
Trebuie să vorbească, să vorbească până jupoi
Cuvintele care ascund ceea ce gândesc.
Ea este vorbirea frântă între devierile
Săgeţii care s-a otrăvit pe ea însăşi
Sau marea coagulată cu nave
Unde un braţ înecat ne îndrumă.
E vorba de-a împinge o rădăcină-n patria ei
Când piatra blochează un drum,
De-a arunca tot ce spune altcineva,
Copacul care-i mai mult trunchi, e mai singur.
Ea va spune, cu cuvintele descoperite,
Poveşti despre obişnuinţa de a trăi:
Această oră care leagă şi dezleagă,
Nevăzutul, neavutul, aproape a fi.
vezi mai multe poezii de: José Saramago
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.