Îmi plânge inima după casa iubitului meu;
drumul mare sau adăpostul unui acoperiș
sunt totuna pentru cea care a pierdut cetatea
bărbatului ei.
Inima mea nu-și află bucuria în nimic; mintea
și trupul îmi sunt absente.
Palatul Lui are un million de porți, dar între El
și mine se întinde un nesfârșit ocean.
Cum îl voi trece, o, prietene? Căci întinderea căii
e nesfârșită.
Ce minunat e lucrată lira aceasta! Când strunele
îi sunt atinse cum trebuie, mintea înnebunește:
când însă cuiele sunt sparte și strunele
atârnă, nimeni n-o mai ia în seamă.
Le spun părinților râzând că trebuie să merg
la Domnul meu de dimineață;
Ei se supără, fiindcă nu vor să merg, și zic: „Ea
crede că a dobândit asemenea stăpânire
asupra bărbatului ei încât poate avea
tot ce dorește, și de aceea e nerăbdătoare
să meargă la el.”
Dragă prietene, ridică-mi vălul încet acum;
căci aceasta e noaptea iubirii.
Kabir spune: „Ascultă-mă! Inima mi-e
nerăbdătoare să-mi întâlnesc iubitul: zac
în așternut fără somn. Amintește-ți de mine
dis-de-dimineață!”
Traducere Stela Tinney
vezi mai multe poezii de: Kabir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.