Mi se spune adesea,
pe unde merg rătăcind,
că sunt ca un meandru,
etern și încâlcit
Cu ochii negri, cu cap plecat,
te-ai dus încet, te-ai aplecat,
spre Golgota, în aval,
și ochii tăi s-au prins de cer,
Sufletul meu,
e o harpă,
pe care degetele tale nu au atins-o,
nu știi să cânți această simfonie,
cum să mai fiu ca altădată,
când ochii mi-s atât de goi,
în capul tencuit cu pleavă,