Mă întrebi cum am devenit nebun. S-a întâmplat astfel:
într-o zi, cu mult înainte ca mulți zei să se fi născut,
m-am trezit dintr-un somn adânc și am descoperit
că toate măștile îmi fuseseră furate
— cele șapte măști pe care le făurisem și le purtasem
de-a lungul a șapte vieți.
Am alergat fără mască pe străzile pline de lume,
strigând: „Hoți, hoți, blestemați hoți!”
Bărbații și femeile râdeau de mine,
iar unii fugeau spre casele lor, temându-se de mine.
Și când am ajuns în piață, un tânăr care stătea
pe acoperișul unei case a strigat:
„E un nebun!”
Am ridicat privirea să-l văd; soarele mi-a sărutat
pentru prima oară chipul dezgolit.
Pentru prima oară, soarele mi-a sărutat chipul dezgolit,
iar sufletul mi s-a aprins de iubire pentru soare
și nu mi-am mai dorit măștile. Și, ca într-o transă, am strigat:
„Binecuvântați, binecuvântați fie hoții care mi-au furat măștile.”
Astfel am devenit nebun.
Și am găsit atât libertatea singurătății,
cât și siguranța de a nu fi înțeles,
căci cei ce ne înțeleg ne înrobesc o parte din ființă.
Dar să nu mă mândresc prea tare cu siguranța mea.
Chiar și un hoț aflat în închisoare este în siguranță
față de un alt hoț.
vezi mai multe poezii de: Khalil Gibran
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.