„De aur e tăcerea și de de argint Cuvântul.”
Care profan rostit-a astfel de blasfemie?
Ce asiat zânatic, orb și mut, sfidând la fel destinul orb și mut,
care nebun, străin de lume, dușman
virtuții, numit-a sufletul – himeră, cuvântul – de argint?
Singurul dar al nostru, atotcuprinzător,
tristeți și avânt, iubire, bucurie,
singurul fapt uman, în tot ce-avem sălbatic!
Tu, care îl numești de-argint, nu crezi
în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna cuvânt de taină.
Tu înțelepciunea n-o guști, mersul ‚nainte nu te încântă,
cu ignoranță – tăcerea de aur – te hrănești.
Ești bolnav – căci tăcerea neștiutoare-i boală,
iar sănătate-i Vorba caldă și-atrăgătoare.
Tăcerea-i umbră, noapte; Cuvântul – plină zi.
Cuvântul adevăr e, viață sau nemurire.
Să cuvântăm întruna, tăcerea nu ni se potrivește,
de vreme ce ni-e chipul după al Cuvântului chip.
Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e
vorbirea cea de abur a sufletului mut.
Traducere Elena Lazăr
vezi mai multe poezii de: Konstantinos Kavafis
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.