Bate vântul dinspre dealuri, aromind cu tescovină,
Frunză arsă și răcoare. Geme satul de strigare
La cules de tămâioasă cu nuri roz, de boabă plină.
- Hai, copchii, să strângem rodul, strigă-un moș de pe-o colină,
Toamna are saci de ploaie, nu și tolbe cu răbdare!
Ies codanele în grabă cu-atârnânde cobilițe,
Iar feciorii vin cu-adâncul coșurilor de nuiele.
Liniștea se sparge-n mâna care tâlhărește vițe
De podoabe-nmiresmate, dintre frunzele pestrițe -
Giuvaiere dolofane, doldora de jar din stele.
Carnea ielelor morgane parcă-ar fi, acum, culeasă,
Rumenită de-nsorire, perpelită pe arac
Și uitată-n arcuirea vrejului cu umbră deasă.
Toți vor vrea să-i bea esența, fierbințeala ei zemoasă,
Cu abisul strâmt din cupe pregătite pe cerdac.
O bunică-și toarce cântul, cât se scurge în covate
Mustul ce-ndulcește-amurgul cu-al lui sânge înspumat.
Moșul își aprinde pipa și se reazemă pe spate,
Hoinărind în crama vieții, printre vise parfumate.
Toamna-aruncă brumă albă și tăcere peste sat...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.