Ploaia a uns cu degete moi
spinarea colinei
și iarba s-a arcuit tăcut,
cuprinsă de tresărirea primei atingeri.
Un vânt blând își plimbă gura
pe coaja unui măr copt,
iar pulpa lui zvâcnește în așteptarea
unei noi adieri.
Miezul îi arde
la marginea creșterii,
mai viu decât vara însăși.
Printre crengi, lumina se desface în fâșii
și, cu o ciudată nesăturare,
mângâie frunzele una câte una,
iar ele tresar cu cântec de pasăre speriată.
În reavănul pământului plouat,
o floare s-a deschis lent,
ca și cum ar fi ascultat o chemare veche,
cu petalele fremătând la umbra nerostirii.
Rădăcini suspină cu patima secetei
după fiorul doritului potop,
iar undeva, sub humă,
se naște o fierbere,
o însuflețire
a începutului
și sfârșitului.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.