Apa-și cerne armonia, prin nisipuri vălurită,
Șterge cu duioase-atingeri pași, pierduți de călător.
Curs din carnea unei ere, peste-a toate plutitor,
Orizontul se-nmlădie, duce ochiul în ispită.
Suie zarea, fantomatic, stinsul răsărit de toamnă...
Magice aripi, răsfrânte peste ultimul talaz,
Dau tăcere-nchipuirii, respirației răgaz,
Pe un țărm al păsărimii alergarea mi-o îndeamnă.
Zvârrrr! Încondeiază-albastrul, depărtării arcuindu-l,
Tragere de jerbe-n suflul rotocoalelor de vânt.
Și-am zărit pe cer lumina purtătoarelor de cânt,
Slava imnului și-naltul unde-și pierde graba gândul.
Auziți? Se naște clipa vuietului peste mare,
Când în toamnă fuge timpul să-și lungească trupul gri,
Ca în astă-ntunecare să învețe-a se opri,
Ca o barcă-mpotmolită într-o lungă eșuare.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.