Am lăsat cheile pe masă, lângă restul de cafea rece,
ca pe o semnătură pusă la finalul unei neînțelegeri.
E o liniște grea, de duminică în care nu se întâmplă nimic,
în timp ce pe stradă oamenii se grăbesc spre casele lor poleite,
purtând în sacoșe mărunțișurile unei fericiri de ocazie.
Ne-am privit de atâtea ori peste marginea prăpastiei
și, în loc să sărim, am ales să ne verificăm ceasul,
să spunem că e târziu, că va ploua, că e curent
sau să ne facem că nu știm ce vrem.
Ne-am iubit cu jumătăți de măsură,
deși întregul a lipit inimile noastre
pline și grele de tot ce nu am avut curajul să ne dăm unul altuia,
cu super glue incolor.
Ești atât de ancorată în certitudinea pământului de sub picioare,
încât ai uitat că uneori cerul se atinge doar dacă riști să cazi.
Te las în siguranța ta mută, printre lucruri care nu dor,
în timp ce eu rămân să-mi port singur vina de a fi sperat
că dragostea e mai mult decât un compromis așezat la vedere, peste dorințele care clocotesc.
E trist cum devenim experți în a ne rata viețile
doar pentru că ne-a fost prea frică să fim, măcar o dată,
mai mult decât niște umbre care se salută în treacăt.
Și, în noi plouă de atâta timp,
fără nicio o speranță de prognoză îmbunătățită,
pentru următorii 1000 de ani.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.