Măști ! O, Măști !
Mască neagră, mască roșie, voi, măști albe și negre,
Măști din cele patru zări de unde adie Spiritul,
Vouă mă închin în tăcere !
Și ție mai întâi, Străbun cu cap de leu,
Voi ocrotiți acest loc din care e proscris orice râs de femeie
și orice zâmbet sortit să se ofilească,
Voi răspândiți în jur boarea veșniciei în care mă simt
învăluit de duhul Părinților mei,
Măști ale chipurilor fără mască, netezite de riduri
și gropițe.
care ați plăsmuit portretul acesta, este chipul meu aplecat
peste altarul hârtiei albe
Aidoma chipului vostru, ascultați-mă !
Iată că moare Africa imperiilor - e agonia unei jalnice
prințese,
Aidoma Europei de care suntem legați prin cordonul ombilical.
Ațintiți-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voștri care
se află acum înrolați
Și care își dau viața precum sărmanul ultima haină.
Să răspundem prezent la renașterea Lumii,
Căreia îi suntem necesari precum plămada pâinii de grâu curat.
Căci cine-ar mai fi atunci să învețe ce înseamnă
ritmul defunctei lumi de mașini și de tunuri ?
Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morții și
oropsiții în zori ?
Spuneți, cine va mai reda memoria vieții celor cu
nădejdiile sfârtecate ?
Ne numesc oamenii bumbacului, al cafelei, al uleiului,
Ne numesc oamenii morții,
Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare se
întremează frîmântând înțelenitul pământ.
vezi mai multe poezii de: Leopold Sedar Senghor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.