La mijloc de Gerar, sub clar de lună,
când bucium alb răsună-n Ipotești,
din noaptea veșniciei se arată
Luceafărul și tremură-n ferești
Să ne-amintească de Emin, poetul
ce-a stat, cândva, cu Dumnezeu la cină
și har primea-n cuvânt, să-i fie hrană
în trecerea lui scurtă spre lumină.
Să ne-amintească de acel poet
ce-a odihnit ades lângă izvoare,
ori pe sub plopii, și-astăzi fără soț,
sau sub un tei, când da lumina-n floare.
Să ne-amintească de-al iubirii clocot,
de doruri în trăiri incendiare,
de dragostea-i de țară și de neam,
de suferința-i fără de alinare.
Nicicând să nu uităm că el, Eminul,
cu veșnicia făcu legământ
prin versul său și, ca într-o psaltire,
lăsă o-ntreagă zestre în cuvânt
și…un Luceafăr pentru nemurire.
vezi mai multe poezii de: EliGlodean
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.