În noapte sori bătrâni
se-ntorc spre obârșia lor niciodată uitată.
Singurătatea mea răsună
prin satul cu coperișele negre.
Dacă ai fi cu mine ți-aș spune:
uite, acesta e drumul
pe unde mânam dobitoace sfinte cu biciul;
uite, aceștia-s arinii
subt care smulgeam aripi din sânge de paseri.
Mai trăiesc și astăzi - fantastice - morile
cu roțile grele de mușchiul verde al apei.
Lângă un veac trecut mai stăruie casa
unde mi-am făcut intrarea în cântecul zilei.
ți-aș arăta plinicarul și șura
pe-a cărei streșină grea
îmi aruncam mărunți și albi dinții de lapte -
sămânță magică din care trebuiau să crească cei noi.
ți-aș arăta poarta întunecată, unde pune-am
frunză mântuitoare de leuștean
să apăr de strigoi
laptele și ugerul vacilor.
Pe-aci mi-am trecut trupul gol al copilăriei
prin flacăra anilor.
Pe-aci s-a furișat și vremea
ce mi-a adus desăvârșirile în rău.
Totul a fost un joc despletit
în lumină mare pe uliți.
Tot mai trist, tot mai trist
s-a întețit apoi îndemnul întoarcerii.
Când m-am trezit om și cuget împlinit,
singurătatea mea răsuna înaltă prin lume.
Dobitoacele sfinte s-au dus subt pământ.
Sângele de păsări e mut.
- Vreau să rămân aici
cântare pentru trecut
peste odihna pietrelor.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.