Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi
Și dulcea sete de-a juca,
Când din pământ sorb numai fiere?
Când văd cum iedera se-ntinde pe morminte
Ca lauri pe fruntea unor neîndurați învingători, -
Din ce-mi hrănesc scânteia de avânt,
Din ce-mi hrănesc scânteia mea de râs,
de nu se stinge. Și când cutreier blestematele ogoare,
ce minune
Mă-mbătă de visez că eu pășesc pe bolta unui cer?
Și ce venin mă face s-aiurez și să aud
Cum glia - neagră de păcate -
Răsună - sfântă ca un clopot -
Sub pașii mei de plumb?... Nu știu. Atâta doară pot să strig
cutezător în vânt:
,,De ziua de apoi nu mă-nspăimânt -
De colțul meu din iad, prevăd, că o să mă bucur
M-oi bucura de-un colț în el
Ca de un rai întreg!"
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.