Văzui cândva prin munți iberici, ca de lună,
arida curte, stânci și-o dogorâtă vatră,
o așezare unde om și floare, piatra
își potriveau frumsețea aprigă-mpreună.
În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
un măgăruș se învârtea-nhămat, subt soare,
găleți să urce în fântână, să coboare,
cu truda lui scotea un firicel de apă.
Și jgheabul picură, la capăt să se-aleagă
verdeața firavă a unui strat de humă.
Aci pământul n-a fost niciodată mumă.
Măgarul orb, în învârtire, rar curmată,
subt arșiți adapă, cu sete,
vara-ntreagă, agave, nalbă, oleandri și mușcată.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.