Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut.
Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul.
În curând va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.
Spulberă colbul ogrăzii și-arar,
când l-adie aromele humei,
și-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, al mumei.
Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poeni...
Și iarăși spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul, din care-i voi bate potcoava,
doarme încă în munți apuseni.
Cîte odată, cu stranii nechezuri,
el se desprinde pe cîmp de mohor
și-mi pregătește, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor.
În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere
la spete, tainic, la locul
unde purced să-i crească arìpile.
Zace în grajd, arde ca focul.
Luna, intrând pe fereastră, alături se culcă pe paie...
E noaptea de boală a lumii, când mugurii toți
plesnesc c-un molcom țipăt sub zare.
Totul e-n așteptare. Totul - albastră văpaie.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.