Porumbii mi i-am slobozit
să-ncerce pajiștea cerului,
dar sfâșiați de vânturi
se-ntorc înapoi. Pe vatra corabiei
inima mi-o-ngrop subt spuză
să-și țină jăratecul. Pasărea focului
nu-mi mai fâlfâie peste pereți.
Dăinuie veșnic potopul.
Niciodată nu voi ajunge
s-aduc jertfă subt semnul înalt
al curcubeului magic.
Pentru un fagure sterp
mi-am ucis stupii flămânzi.
Cel din urmă dobitoc
cu-nțelepciune s-a prăpădit.
Ochiul său profetic deschis
e singura veste prin neguri.
în mare rămâne muntele Ararat,
de-a pururi fund de ape,
tot mai adânc,
tot mai pierdut
fund de ape.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.