La vad, un pod de lemn, cu coperișul de șindrilă,
lung cât o uliță de sat,
se-ntinde peste Mureș. Mal vrea la mal în veci să lege.
Astfel țara moștenitu-l-a din leat. Își au mărețele-npliniri și lucruri cântăreții lor,
dar podului îi cântă numai apă, ce subt el se-ndeasă,
despre toți și toate-i cântă, câte au trecut
pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă,
ca printr-o casă la al cărei prag
sfârșește drumul, ca să iasă
la celălalt capăt iarăși drum, drum vechi - în lume
precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornească.
Oști trecură-n veac pe-aci, și Radu cel Frumos,
roți ferecate, robi domnești, comori și lacrimi,
moți cu ciubăre, turme, vânturi,
răpuși și-nvingători, stindarde, patimi.
Pe toți și toate-n nopți, când valvele se bat, îi poți vedea-n
lumini de-o clipă încă,
așa cum ceasul, de pe un țărm mutându-i,
i-a mântuit spre celălalt peste vâltoarea-adâncă.
Dar ce liniște-i acum la vad ! Ce trează-amiază !
Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un șarpe se sorește,
lung și nemișcat,
ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.