Ne ducem prin tomnatice păduri,
tristețea să ne-o ardem în lumină.
Ne amăgesc cu mii de june
guri brândușile ivite pe colină.
Și rupem crengi, răzbatem prin desiș,
și, roșu, ghimpele nu se dezminte.
Simțim pe buze greu păienjeniș,
dar mergem înainte, înainte.
Și unde duce mersul nu mai știm.
Lumini și umbre sunt, ca de poveste.
Răsună a-nceput.
De când venim?
O ceață se destramă ca o veste.
Răcoare e și arde împrejur.
Voi-va pasul să se mai întoarcă?
Din albul nor, din caier prin azur,
ursită ar putea fir nou să toarcă.
Adulmecam miresme țări deodat',
prin ferigi dese pârtia pătrunde.
Nu de izvor, ci ca de râu bogat
un murmur se aude, fără unde.
Un uliu, țipând deasupra-n zbor rotat,
să iscodeasc-ar vrea ce se petrece.
Noi încă pe pământ și-n lume-am dat
de-o apă peste care nu se trece.
Și-acum, când sufletele noastre
vor în brațe, unul altuia,
să-și cadă, inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ți-l întorc, să nu mai vadă.
Se cheamă
Jaleș râul, râul-timp,
și-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim în ape fața, nimb.
Dar să fugim, că-i blestemată coama.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.