I
Hafis
La început - se știe - stelele aveau pe cer
cărările cu stângăcie trase la-ntâmplare;
din arcuirea zveltă a sprâncenei tale
a-nvățat odată Luna
să-și arcuiască drumul ei pe boltă
- peste mare.
II
Psalmistul
Când treci fără sandale pe sub tei,
porumbii adormiți pe streșini ciuruite
se trezesc, crezând
că pașii tăi, mărunții, sunt semințe azvârlite
de-o mână bună pentru ei.
III
Anacreon
În vițe roșii strugurii par sânii goi
ai toamnei, care se dezbracă rând pe rând
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
și stoarce-i,
stoarce-i bulgărilor de pământ
în gură - ca să-ți văd mânuțele
de dărnicie tremurând
și degetele umede de must.
IV
Misticul
Trupul tău și sufletul, înaltul, își sunt
ca doi frați gemeni: se-a seamănă
așa de mult că
nu știi când e unul, când e altul.
Eu nu-ți cunosc la chipu-i numai
sufletul.
De câte ori îți întâlnesc din întâmplare
trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc și cred că-i -
sufletul.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.