Suflet al meu blajin, care-ai plecat1
Din viața asta crudă prea curând,
Te odihnește-n Cer, pe-acest pământ
Trăi-voi eu, mereu îndurerat.
Dacă-n subtilul loc, unde-ai urcat,
Permise amintirile mai sunt,
Tu să nu uiți acel amor arzând,
Ce-mi strălucea în ochi așa curat.
De-i vrednică de tine cât de cât
Durerea care-n mine s-a păstrat
Din dorul, fără leac, că te-am pierdut,
Roagă-l pe Cel ce viața ți-a scurtat,
Curând la tine să mă ia, pe cât
De repede din ochii mei te-a luat.
1. Acest sonet a fost dedicat unei chinezoaice cu care Camões a trăit în
Macao și căreia poetul i-a atribuit simbolic numele de Dinamene, personaj
mitologic, nimfă a mării și fiică a lui Nereus, zeul Mării Mediterane (”Bătrânul
Mării”). Potrivit unor istorici, Camões a fost acuzat de o infracțiune administrativă
când se afla în China, și a fost trimis, împreună cu Dinamene, , în India, unde a avut
loc procesul poetului. În călătoria spre India (în jurul anului 1560), nava a naufragiat
în largul coastei Cambodgiei, lângă gura de vărsare a râului Mekong. Camões s-a
salvat și a reușit să-și salveze și manuscrisul capodoperei sale ”Os Lusíadas”, pe
care aproape îl terminase, dar a pierdut-o pe Dinamene, "sufletul său blajin".
vezi mai multe poezii de: Luís Vaz de Camões
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.