O, cât de mult splendoarea-i mai splendoare
Când este-mpodobită de-adevăr!
Frumoasa roză mai frumoasă pare
Căci poartă-n ea și dulcele-i odor.
Când bronzul, stânca, apa sau pământul,
Tristei pieiri i se supun, cum oare
Mai poate frumusețea lua cuvântul,
Putere neavând nici cât o floare?
Cine să spună tot, spunând mai mult
Decât atât, că tu ești numai tu –
În care loc ascuns și neștiut
Egal de-al tău vreodată se născu?
Când bronzul, stânca, apa sau pământul,
Tristei pieiri i se supun, cum oare
Mai pooate frumusețea lua cuvântul,
Putere neavând nici cât o floare?
O, cât de mult splendoarea-i mai splendoare
Când este-mpodobită de-adevăr!
Frumoasa roză mai frumoasă-mi pare
Căci poartă-n ea și dulcele-i odor.
Micul zeu al iubirii adormise
Lăsând făclia dragostei din mână,
Când nimfe, castității-n veci promise,
Trecură pe acolo; cea mai bună
Cupidon adormí lâng-a lui faclă.
O nimfă a Dianei, rea de mână,
Luă flacăra iubirii și de’ndată
O aruncă direct într-o fântână,
Iubindu-te, știi bine, sunt sperjur;
Tu însă ești de două ori sperjură,
Pui da-ul conjugal sub rău augur,
Începi, cu-n nou iubit, o nouă ură.
Amor e-un țânc și n-are conștiință,
Totuși, nu din amor se naște ea?
Falso, nu m-acuza de rea-credință,
În caz că tu răspunzi de fapta mea;
O, dar puterea ta de unde vine,
De inima mi-o ține sub control,
Făcându-mă să cred că nu văd bine,
Că zilei nu lumina îi dă spor?