Atât de blândă-apare și firească
domnița mea în juru-i când salută,
că orice limbă brusc rămâne mută,
iar ochii nu-ndrăznesc să mai privească.
Nu are-artistu,-oricât de bun , conceptul
pe care piatra-n ea nu l-ar conține
cu-al ei prisos, și-acolo-ajunge-n fine
doar mâna care-ascultă intelectul.
Îmi spun ochii tăi limpezi, de cristal:
„Bizar amant, cum de-ți sunt eu sortită?”
-Fii bună, taci! Inima-mi plictisită
De tot ce nu-i candoare de-animal,
Să-nchidă ochii mei găsi-va cale
Umbra cea de pe urmă-n albă zi.
Și-mi va putea ăst suflet dezrobi
Ora, făcând pe plac ardorii sale;
Du temps, déduit l’abîme de cette si calme crête,
Entrée par le miroir dans un sauvé azur,
Tranchant sur la noyade de ces troupeaux champêtres,
Dans les structures profondes, un jeu second, plus pur.
Amorul, când se-arată-n fine,
Nu știe-a se arăta.
Să privească la ea știe bine,
Dar nu știe-a vorbi cu ea.
Fără-ndurare, fără ură, timpul ia
Tăria spadei.Trist și sărăcit
În patria visată-ai revenit,
Oh, căpitane, ca să mori în ea,
Com poți tu oare, orb întru păcat,
Să fii-n erori așa de insistent,
Știind că viața-i numai un moment
De o compari cu veșnicul neant?
Din Cer descinde pe pământ splendoarea,
În carnea noastră nobil întrupată;
Iar omenirea, slabă altădată
Azi se înalță, întâlnind grandoarea.
Crește, dorință-a mea, căci a ta Șansă
Deja te-a luat în brațe și te-nalță;
Iar cauza frumoasă ce-ți dă viață
Finalul fericit ți-l garantează.