Copac, a cărui poamă tandră, blând,
Cu lapte și cu sânge e pictată,
În care-o puritate rușinată
Stă, chipuri de fecioară imitând;
Nicicând urgiei, vântului, smulgând
Trunchiuri în goana lor, nu le fii pradă;
Nici geru-asupra ta să nu se-abată
Culoarea-acestui fruct al tău ștergând.
Fiindcă-mi dai sălașul ideal
Spre mulțumirea mea, și-mi înlesnești
Cu-al tău parfum suav a mea mărire,
De nu te laud pe cât prețuiești,
Cântându-te, am să-ți păstrez măcar
O dulce-n vremuri triste amintire.
Traducerea: Adrian Vasiliu
vezi mai multe poezii de: Luís Vaz de Camões
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.