În temnițe adânci un timp am stat,
Rușine cuvenită vinei mele;
Încă și-acum port lanțurile grele
Pe care Moartea,-n ciudă, le-a sfăr’mat.
Iubirii viața i-am sacrificat,
Căci nici viței, nici miei Amor nu cere;
Văzui exil, mizerie, durere :
Pare c-așa-mi fu mie destinat..
M-am mulțumit puținul să-l aleg,
Știind că mulțumirea-i păcătoasă,
Doar ca să văd traiul ușor ce-nseamnă.
Dar steaua mea, pe care o-nțeleg,
Moartea cea oarbă, Soarta nebuloasă,
Făcut-au de plăceri să-mi fie teamă.
Traducerea: Adrian Vasiliu
vezi mai multe poezii de: Luís Vaz de Camões
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.