În codrul care nimfe-adăpostea,
Silvia, mândră Nimfă, poposi ;
În arborele-n care se sui
Flori galbene-n răcoare culegea.
Cupidon, cel care-obișnuia
Să vină la siestă zi de zi
De-o creangă, înainte de-a dormi,
Săgețile și arcul le-atârna.
Dar Nimfa, la momentul oportun,
Pentru așa o faptă nu ezită,
Fugind cu tolba Țâncului perfid.
Săgeți are-n priviri, țintind acum.
Păstori! fugiți, pe toți o să-i ucidă,
Pe mine nu, căci eu trăiesc murind.
Traducerea: Adrian Vasiliu
vezi mai multe poezii de: Luís Vaz de Camões
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.