Trecuseră atâția ani
Și tot ce rămăsese
Tânjea, ca-n vise de orfani,
Cuiva să îi mai pese
Și mâini cum n-au văzut demult
Să vină, să atingă,
Iar degete-amintind un cult,
Durerea să o stingă.
E o-ncăpere, doar atât,
În casa părăsită,
Și numai cerul știe cât
A fost de fericită.
Văzând-o, simți c-ai vrea să pui
O simplă întrebare,
Dar nu e nimeni, nu ai cui …
Să aibă suflet, oare?
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.