Lupii vieții
Ne întâlneamn în catedrala nopții
Și-n țara vorbelor neîmblânzite,
Fără de straie, fără de emoții,
Ne ascundeam în patimi infinite.
Ne răsăreau pe buze, lungi săruturi
Iar munții se topeau în palme-avide,
Mai exploram în taină și ținuturi,
Toride, senzuale și fervide.
Nove de-argint se prăbușeau în valuri
Ca pescărușii amețiți de unde,
În doi, sorbeam din cupe idealuri
De nu puteam în noi a ne ascunde.
Dar lupii vieții ne-au prădat întruna
Și-au devorat cu sete anotimpuri,
Azi plânge marea și se-ncruntă luna
Iar noi purtăm alt trup și alte chipuri.
Acum ne cântă frunze năucite
De sângele din vânturi ucigașe,
Avem doar toamnă-n gânduri peticite
Și-n ochi ni se aprind numai lămpașe.
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.