Aveam straie de mort când
L-am văzut în treacăt prin lumea celor vii.
Frumusețea lui era inconfundabilul soare
Adorat de-al lumii post-cerului de plebe.
O umbră neagră murmura ofilită
Pe lângă visul cel din urmă dat,
Uitării.
Pasul luminând ramuri dezbrăcate
În amurgul celui nemaipomenit nume,
E de zeu.
Așteptând nocturnul să nu-mi citească eul
Culeg din al meu suflu, bucată de pământ,
Să-i dau, eu, mica damă, micul meu mormânt
Lăcașul plin de vreascuri, iubire, o, visând.
vezi mai multe poezii de: Tavia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.