Mai că nu-mi vine a crede ce miracole-am trăit!
Blând răsare astrul zilei orizontul aprinzând,
cântă cocoșii năvalnic, toți odată sau pe rând,
colo-n grajd mugește vaca, dornică de-un braț de fân,
câinele prinde să latre pe oricine trece-n drum!
Mă lovește-n nări cu poftă un miros de mămăligă,
abia aștept să vină clipa când mătușa mea mă strigă
de unde este masa pusă, să alerg eu de din vale,
că mă-așteaptă aburindă tigaia cu trei picioare,
Cu carne scoasă din untură și ouă încăierate,
să-nting eu cu mămăligă așa, pe nerăsuflate,
să-l aud pe unchi la forjă cum mă strigă: ”puișor,
adu tu un braț de lemne că e pâinea la cuptor”!
Să fug apoi în grădină să mă cocoț într-un măr,
(nu mă saturam de mere și de gustul bun al lor)
pe uliță apoi să ies, să strâng o droaie de copii,
că le veniră năzdrăvanul și-or să facă nebunii!
Vine și țața Marița care stă nițel mai jos,
să-i fac ceva pe o prescure că eu desenez frumos.
”puișor, vino la mama, că am prescurea pe masă,
hai să-mi faci pe ea o cruce ca să pot pleca de-acasă”!
Eu, trăindu-mi importanța, pășeam foarte înțepat,
să mă vadă toți copiii cât sunt eu de talentat,
acolo-mi trăiam eu vara, cam toată vacanța mare
administrând turma de gâște cu nuielușa către vale.
Îmbrăcam hainele bune în zilele de sărbătoare,
când se aduna tot satul la biserică în curte,
parcă erau scoși din basme, în costume populare
intrau toți cuminți la slujbă, Liturghia să asculte.
După slujbă puneau masa, cu ce-adusese fiecare
și se lăsa cu veselie, băutură și mâncare,
eram fermecat de oamenii ce-mi păreau așa frumoși
cum știau ei să trăiască în anii-aceia luminoși!
Astăzi satul încă este, dar bătrânii mi-au murit,
farmecul de-odinioară se oprește în asfalt.
azi toate îmi par mai mici, ori sunt eu acum înalt,
eram un copil cuminte, și-acolo am fost fericit,
Mai că nu-mi vine a crede ce miracole-am trăit!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.