Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CXCVII

Lacul, podul și doi nuferi
Te- ntrebau azi: "De ce suferi?"
Aplecat pe balustradă
Chipul tău ți- ai lăsat pradă

într-un colţ prăfuit de nostalgie,
mi se cos bătăile de inimă.
prin urechile acului se tot aude o tăcere acută
ca un cântec evanescent

Culege-mi tu visul ce l-am făurit
Alături de tine in clipe senine,
Aşează-l pe-un ram din al tău infinit
Să-ţi spună mereu "ce dor mi-e de tine."

Sunt singur în mine pe margini de viaţă,
Sunt mult în puţin, sunt suflet în multe,
Pustia cernită îmi scrie pe faţă
Cu lacrimi, ce n-au pe cine să-nfrunte.

Dacă...

Ne-ar creşte aripi dacă, am fi doar noi perfecţi,
am tot zbura iubind, pe raze de lumină,

Timp detestand soapte,
Tentacule mari de caracatita care iti fura visele,
uitate-n peretii cei mov.
Stihie neprevazuta.

Mai că nu-mi vine a crede ce miracole-am trăit!


Blând răsare astrul zilei orizontul aprinzând,

Tu eşti a mea mare
De-nstrăinare,
De ţărm coliliu,
Întins în pustiu...

din lut, în lut ...

O rană-n lut
e pasul meu