Mâinile noastre se caută
ca niște rândunele
cuprinse de frenezia
întoarcerii la cuiburi.
Luna aprinde focuri pe râu,
apoi se scufundă
în indiferența lumii.
De-atâta singurătate se face frig,
iar miresmele florilor
se-ascund în rădăcini.
Nu-mi dăruie aripi
nici apropierea zorilor
și nici visul de a coborî
cerul în suflet.
Doar mâinile tale
îmblânzesc spinii timpului
amintindu-mi de botul
catifelat al mieilor...
vezi mai multe poezii de: Vasile Toma
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.