La pieptul tău cel plin de-nțelepciune
M-ai legănat, tu stea nemuritoare
Și m-ai ferit de relele din lume,
Să merg pe-un drum curat și plin de soare.
Adeseori din pâinea cea uscată,
Mi-ai dat doar miezul făr' a fi vreo sfadă...
Iar tu mâncai doar coaja înmuiată,
În mierea lacrimilor ce urmau să cadă.
Nu pot să îți răpesc din ochi durerea —
Ce-o simți acum gândind la viața noastră...
Privind paharul gol îți lași tăcerea,
Pustie lângă tainica fereastră!
Tu nu ști să renunți când bate vântul,
Oricâte răni pe chip o să-ti apară.
Cu mâna ta ai zdruncinat pământul
Și-ai pus în palma lui, o zi de vară.
C-așa e orice mamă, stinge focul
Din trupul ce de-o vreme se consumă.
Și-n toiul iernii ți-a croit cojocul,
Din lacrimi cristaline și din humă.
Ea poate într-o zi va piere-n noapte,
Cu ochii către stelele divine
Și-n ultim glas va spune din păcate,
Că i-a fost dor de clipele cu tine.
Georgian Ionut Zamfira 11.08.2021
vezi mai multe poezii de: Ionutz21
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.