Sunt liber să-mi acopăr greșelile trecute
Nu dau de veste-n lume că iarăși m-am lovit —
În palmă-mi strâng noianul de amintiri pierdute
Și plâng pe-un colț de pâine că tare mi-a lipsit.
Nu voi privi -napoi oricât mi-ai cere
Să stau să ne iubim la ceas de seară
Cărarea mea e-o tânără tăcere,
Cu care mă hrănesc a mia oară.
Nu sunt un sfânt ce se hrănește cu durere
Când lumea toată doar de mine se agață
Afară ochii mei sunt iar cuprinși de gheață,
Credința mi-a rămas din nou fără putere.
Te voi striga din capăt de pământ
Să-mi luminezi cărarea către casă,
Cu Dumnezeu voi face-un legământ
Să-ti guste ciorba care-o pui pe masă.
De te-aș păstra în brațe o secundă
Și mâinile de dor ți-ar fi legate,
Cuvântul meu și gura mea profundă
Te-ar transforma în hrană peste noapte.
Credeau în vorba lui dar nu în mine
Spuneau că sunt doar un copil ratat,
Dar timpul știe ce mi se cuvine
Și-n anii-aceștia-am devenit bărbat.
De zile-ntregi aștept cu nerăbdare
S-apară cineva la ușa noastră...
Lumina se ascunde-n felinare,
Iar eu mă rog cu ochii pe fereastră.
A devenit pământul prea uscat
De când cu toții au plecat de-acasă,
Doi ochi bătrâni de dor s-au izolat
Și pâinea nu mai e așa pufoasă.
Iubirea-i dorul care mă trezește
Dintr-un coșmar în care nu e lege
Dar chipul meu e trist precum un rege,
Care și-abandonează întristat poporul.
Pământu-i roditor oricâtă vreme
Pe el curg lacrimi sfinte de părinte
Doi ochi pustii încătușați de vreme,
Tânjesc la clipa dulce dinainte.