Înotam spre ţărm cu disperare
Şi, Doamne, mă îndepărtam de el,
Îmi pierdusem simţul de orientare,
Mă ţineam de-a lunii cercel
Şi de degetul meu cu inel.
Ca o balenă sinucigaşă
Eşuam pe fiecare talaz,
O forţă din adânc, uriaşă,
O simţeam, pietroi, pe grumaz.
Nu ştiam dacă azi mai e azi.
Orizontul intrase brusc în eclipsă
Îngălat de un soi de moluşte.
Simţeam cum mi se clatină steaua, ideea fixă,
Ca un dinte ce n-o să mai muşte.
Şi-un vânător voia s-o înpuşte.
Nu e decât un coşmar oarecare,
Iată, cu pumnul îl sparg.
Şi m-am trezit. Eram, vai, tot pe mare,
Însă ceva mai în larg.
Îngrozit atunci, ce mi-am zis
Privind potopul dezlănţuit?
Dacă adorm, poate se face vis.
Aş mai avea o şansă. Şi-am adormit.
Nu-i oare şi viaţa un somn nesfîrşit?
Şi-am luat-o de la cap cu înotul,
Mai istovit, gâfiind din greu.
Treaz, şi în vis – tot pe mare mereu.
Rechinii mă atingeau lacomi cu botul.
Ţărmul refuzat îl înecasem chiar eu.
vezi mai multe poezii de: Marin Sorescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.