Oricîtă apă, tot nu-i de-ajuns.
Viclenia vieții mai cere un strop.
Cu plumbul de glezne, scobim sub talaz,
Aplecați pe cazmale, scăpăm în potop.
Cu trupul fîntîni de sudoare-n adânc,
O proră-necată ni-i fruntea, durută.
Spre miezul de gheizer săpăm, gîfîind.
Pe val stele saltă, ca dopuri de plută.
Pentru arhitectura pământului viu,
Oricîte ciuturi ar fi în el,
Nevoie-i, pe ochiul de apă visat,
Să facem din trupuri rotund de inel.
Oricîtă apă, tot nu-i de ajuns.
Să plouă, să tune, zăgazuri rupînd,
O sete ne poartă spre norul captiv,
Două umbre în mare s-afundă cîntînd.
Iubito, sub cerul speranței înalt,
Doar dragostea noastră
Mai cată izvoare.
Fiecare sapă cu celălalt.
Fiecare - o cumpănă-n mare.
vezi mai multe poezii de: Marin Sorescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.