Lazăr se chinuia iar să moară
– Se întâmplă, din moment ce te-ai născut –
Și când i s-a spus, spre liniștire,
Că i se sapă mormântul,
Locul de liniște după două vieți,
O mare spaimă i s-a aprins în ochi:
— În niciun caz în pământ!
A îngăimat cu glas stins.
Oriunde, dar nu în pământ.
— De ce? întreabă rudele întristate.
Dar Lazăr și mai înspăimântat spune
Aproape țipând
(Cu vocea aia stinsă, ruginită de vreme),
Silabisește dârdâind de groază:
— Pământul învie!
Te saltă iar la viață,
Face el cum face
Și te învie.
Da, în pământ ești susceptibil de înviere.
Am cunoscut-o pe propria-mi piele.
Lacrimi mari i se prelungeau pe obraz,
Și parcă și ele repetau ca un ecou
Ultima-i dorință:
— Oriunde, dar nu în pământ!
Pământul învie!
———————————————————————————————
sursa: @versurisubfloridetei
vezi mai multe poezii de: Marin Sorescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.