Cât om fi toţi în unire
Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Măr domnesc, Mărie bună,
Maica Domnului și mie,
Crin de liniște și humă,
Lacrimă și liturghie,
Cum valurile ne-ncetat
De țărm se bat rebele,
La fel de fruntea ta se bat
Și gândurile mele.
„Domnule Nichita, astea-s nichitisme,
Cum să te dai morții la cincizeci de ani,
Când e cea mai dulce viață și, se știe,
Necuvântul „moarte” nu face doi bani.
Timpul se strânsese într-un singur punct,
soarele și planetele erau răzlețe amprente,
piatra era o amprentă de timp,
amprentele lăsate pe geam de mâna mea
Odată
îmi făceai
un interior de suflet de ceai
și o față de masă curată.
Zarea se-nnorează. Cad se sus omături.
Dor îmi e de tine, chiar când ești alături.
Frunza se destramă. Ceruri cad pe ape.
Stăm pe scaune aliniate perfect
Mimând înțelegerea lucrurilor spuse
Într-o limbă necunoscută
Numai tu, Iisuse,
Îți mai amintești, domniță, flăcăul
Care frământa în inimă hăul,
Care se culca cu noaptea în brațe
Și își lega opincile cu ațe?
Nu tresări în somn, iubito…
Sunt crengile iernii, ciocnind
fereastra, cu sârme de-argint…