S-a mai dus un an, lăsând pretutindeni în urmă
mireasma bogatelor lui reziduuri : viţe de vie, frunze,
fructe neculese, toate descompunându-se umede-n
penumbra livezilor, reflux al dematerializării
din insula acestei veri, iar asta se întâmplă ACUM,
când acum nu mai este nicăieri,
poate doar sub tălpi, putrezind
în acel întunecat castel subteran
al misterelor inobservabile --- rădăcini şi seminţe-închise,
şi hoinărelile apei. Asta
încerc să-mi amintesc când mâna timpului
mă apasă dureros – de exemplu, când toamna
se stinge-n ultimele-i pâlpâiri, doritoare, ca şi noi,
să mai rămână --- cum toate trăiesc, trecând
de la un vis scânteietor la altul, pururi
pe aceste păşuni ale momentului.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Mary Oliver
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.