Luminează-mi iubite calea mea,
Când mi-i greu, te chem și te strig,
Singură, te rog, nu mă lăsa,
În chinuri, întuneric și frig.
Simt uneori sufletul meu măcinat
De durere, o epavă am ajuns...
Și gândul m-a zdrobit, m-a supărat,
Dar tu, nu m-ai lăsat să urc încă sus.
Târziu, în noapte, eu seama mi-am dat,
Că tristețea vine de la sine
Și tu ești slujitorul meu neîncetat,
Cu iubirea ta, tu-mi faci bine.
Iartă-mă, când nervoasă sunt eu,
Iartă-mă și te rog să nu socoți,
Știu că uneori mă chinui în rău
Și tu mă-nalți, din greu mă scoți.
Eram la pământ și tu m-ai ridicat,
Alături de brațul tău, m-ai purtat,
M-ai curățit și chiar m-ai vindecat,
Când plâng, doar tu m-ai mângâiat.
vezi mai multe poezii de: Eugenia Calancea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Un balans intre speranta si tristete. Acest lucru produce depresia. Trebuie sa fim atenti la viraje.
Anisoara Iordache
sâmbătă, 18 iulie 2020