Privesc amețitor tavanul,
E negru ca un suflet părăsit și gol,
Ce-așteaptă să atingă-ncet limanul,
Mântuire pentru picioare tremurânde, ușor.
Ies încet din negura întunecată, amăruie.
Mă pierd din nou în veșnica cântare,
Și mii de vise zboară, ba se năruie,
Rațiunea devine-acum o alintare.
Târându-mi corpul printre spini
Văd miile de suflete și ochii cerului frumoși.
Sunt negri ca pământul cel de toamnă
cu copaci lemnoși,
Ce izbutesc să roadă și s-omoare
rădăcini.
vezi mai multe poezii de: Daniela P.H.
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Hmm... ideea e interesantă, ofertantă... dar lipsește lirismul, părerea mea.
Cu drag!
Adina Speranta
luni, 24 iulie 2023