Suntem un aluat cam rău
Pe-alocuri chiar angos
Ne ducem viaţa ca într-un ou
În căutare parcă de folos.
El embrionul noului ne cheamă
Să stoarcem picături de stele
Din diafanul minţii cu năframă
Prin asfinţit de cânturi şi de iele.
Trupul se zbate în neantu-i pur
Nici sufletul un loc nu are
Când vine vânt de arşiţă şi-ndur
O dragoste ce e sau reapare.
Mai e amurg din răsăritul vieţii
Să caute nemărginirea-n gând
Prin falduri ce acopereau pomeţii
El plansul e balsam arzând,
În norii de din patima cerească
În care ne-adâncim naiv
Crezând că nimeni nu va să voiască
Să scuture el pomul cel nativ.
Metempsihoză în final de drum
Căci începutul veşnic reapare
E o speranţă spre care îndrum
El sufletul, o nouă floare,
Ce stă să înflorească la apus
Când adormirea-i început de altă viaţă
Pe care ciclul curăţirii l-a adus
Redând om pur şi-o nouă faţă.
vezi mai multe poezii de: Pitagora