Mi-ar trebui răbdarea ce numai moartea-o știe
Sau, poate, numai partea de chin din întuneric,
Să te despoi de broasca din iadu-acesta sferic,
Ce ți-a-nglobat în gușă tristeți din poezie.
Dar, iată că, n-am vreme, am numai ploi acide
Și o treime ciuntă din mare ghinion,
Că m-ai ascuns hoțește în trup de minion,
Topit și dat plăcerii de a se sinucide.
Prin noaptea vieții tale, doar luna ți-a fost dragă...
Întrezăresc extazul din cer și din pământ,
Ce-a gâlgâit în pană, în foi și în cuvânt
Când, căsăpit de doruri, ai vrut s-o scrii întreagă.
Nu știu ce lup, ce demon a hotărât să urle
Potopul înjunghierii, în două s-o despici,
Dar cum să-i pui argintul pe frunți de venetici,
Naivi ce n-au înaltul giganticelor turle?
Cin' te-a smintit să cauți în tartaruri titanii
Ce-adoră să ciupească obrazul de ciclop?
De ce-ai tocmit lumina să-i rătăcească-n plop,
Să creadă că sunt astrul care-ți veghează anii?
Te împresoară cânturi din bolți contra naturii,
Mai vechi decât pământul cel nou al lui Columb,
Cu carnea tatuată, coboară-al lunii bumb,
O muză planturoasă, ce își revarsă nurii.
Zâmbind, căzut în plasa tăcerii, ca pescarii,
Vâslești, poete, luntrea prin peisajul trist.
Doar tâmplele arată impulsul narcisist,
De parcă sorb delirul, de unde-l beau circarii.
Ce loc este acesta? Oare-am greșit adresa
Cetății-n care vrut-am pe prinț să îl salvez
Sau e năluca stării că-ntruna te visez,
Dar ești copil și joaca ți-e lumea și prințesa?
Să uit obscurul clipei, mi-ar trebui o viață
Și un pluton albastru, să execute ani,
Convins de-a mea privire c-au fost tembeli și vani:
Să mă împuște-n ropot, iar eu să mor de greață.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.