Otrava e cuminte ca un prunc,
Mă trage de aortă şi de limbă
Şi-n mine, liniştit, parcă se plimbă
Cu barca înspre care mă arunc.
Nelămurită, o poftesc la ceai.
O mângâi de la gleznă până-n hău
Şi-i este bine şi mi-e foarte rău,
Şi mă dezbracă şi îmi spune „hai!”.
Privirea peste sânul ei sticlos
Îmi cade șovăielnic şi precar,
Își face loc în sânul meu amar,
Cu limba desfrunzită până-n os.
Mă copleşesc spre seară scarabeii.
În fața filarmonicii, se sting
Doi ochi îngălbeniți, care mă ling
De moartea mea şi poate a femeii.
5 martie – 19 iulie 2017, Constanţa
vezi mai multe poezii de: lorena.craia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.