Din soare noaptea-și ia lumini, sfioasă,
în depărtări… Ci doar pe tine, rază,
te înfrumusețează
vecinătate mai puțin frumoasă.
Dar cum vei fi miloasă,
încât să nu înghețe
acei ce pentru tine ard văpaie?
Cei fără frumusețe,
sporesc acea noblețe
din chip, din ochi, din „pletele bălaie”.
Deci, tu la tine nu ții
când fugi de noi posacă:
splendoarea ta urâții
mai mare pot s-o facă…
Ci, doamnă, mai săracă
vei fi dând bolții ce ne-a luat: ție
urâtul, iară frumusețea mie.
din Poezii, traducere de C.D.Zeletin
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.