Sufletul dă-n afară
lăuntrica lui apă
și-o face, că nu scapă
prin propriile puteri de jar și pară.
Orice-alte ajutoare
sunt de prisos, cât plânsul,
deși-s bătrân, din flăcări mă renaște.
Norocu-mi slab și soarta mea amară
nu-s rele, încât strânsul
de chin să fie cât para-ți ce mă paște;
de plânsu-mi se cunoaște,
privirile-ți de foc le-ascund în mine
și viață-mi dă ce-I moarte pentru – oricine.
din Poezii, traducere de C.D.Zeletin
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.