Umil mă-aplec luând în umeri jugul
voios strâns în fața soartei rele
și într-a doamnei mele,
cu pieptul plin de foc și de credință;
nu mă-nspăimântă rugul,
ci teama de-a cădea-n necunoștiință.
Senina ei ființă
hrănind viața mea cu tot ce doare,
ce-ar mai putea de-acum să mă omoare?
din Poezii, traducere de C.D.Zeletin
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.